More

    Am avortat si acum imi pare nespus de rau

    “Buna ziua,

    Ma numesc Ana si am 37 de ani. Nu am venit sa va cer sfatul, ci doar sa va povestesc o mica parte din viata mea. Poate citind randurile de mai jos nu veti proceda la fel ca si mine!

    Povestea mea incepea pe vremea cand aveam doar 22 de ani si ma indragostisem pentru prima data cu adevarat de un barbat. Ne iubeam foarte mult si ne doream o familie impreuna. Nu ne-am casatorit, insa am vorbit de multe ori si despre acest aspect.

    La 1 an dupa ce l-am cunoscut am ramas insarcinata, insa nu a fost o veste tocmai buna, asa cum speram sa fie. Inca nu ne mutasem impreuna, parintii nu se cunoscusera, nici macar nu eram logoditi, insa urma sa avem un copil.

    In sufletul meu erau sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram fericita ca aveam sa devenim parinti, iar pe de alta parte ma gandeam cum ii vom putea creste, deoarece situatia noastra materiala nu era tocmai buna (eu eram inca studenta, iar el castiga pe atunci minimul pe economie).

    Surpriza cea mai mare a venit insa din partea lui, cand mi-a spus ca nu se simte pregatit sa devina tata si ca vrea sa faca ceva mai mult cu viata lui. Isi dorea sa se concentreze pe cariera, sa avanseze in functie, si in niciun caz sa devina tata.

    La inceput am crezut ca este vorba doar de o faza de negare prin care trece, ca este speriat (si eu eram) si ca ii mai trebuie timp sa se obisnuiasca cu ideea. Insa nu a fost asa! Mi-a spus ca daca nu avortez ma paraseste. Mi-a spus ca trebuie sa avortez acum pentru a ne putea implini visurile impreuna. Poate cea mai mare greseala din viata mea a fost sa il cred!

    Am crezut ca vom trece cu bine de aceasta incercare, si ca are dreptate, nu eram niciunul dintre noi pregatiti cu adevarat sa devenim parinti. Asa ca la 5 saptamani de sarcina am fost sa mi se faca chiuretaj. Am plans, am simtit, m-a durut, am avut clipe in care ma razgandeam, am trecut printr-un chin ingrozitor si asta doar pentru a fi in continuare cu el.

    Am devenit depresiva, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la copilul pe care il omorasem, la copilul care era rodul iubirii noastre, la copilul pe care el nu l-a dorit, la copilul pe care mi l-a rapit…

    Am inceput sa ne distantam dupa avort si parca nimic nu mai era la fel. Eu stateam inchisa in casa si refuzam orice socializare, in timp ce el era cu amicii in oras. Eu ma trezeam noaptea din somn deoarece aveam cosmaruri, in timp ce el dormea linistit in continuare (ne-am mutat impreuna dupa avort ca sa imi arate ca vrea sa fie cu mine in continuare).

    Nu credeam ca avortul ma va afecta in asa masura, insa dupa 6-7 luni nu mai puteam suporta sa il privesc, sa locuiesc cu el, sa ma imbratiseze. Nu vedeam in el decat criminalul care ma pusese sa aleg intre el si un copil nevinovat. Asa ca am plecat fara sa ma uit in urma.

    M-am intors la parinti acasa, unde am mai stat cativa ani inainte sa ma pot muta din nou cu un barbat. Acum am o familie fericita si 2 copii minunati. Tot ce regret din acea perioada este faptul ca m-am lasat convinsa sa avortez si ca nu am avut taria sa ii spun NU. Privind in urma, imi dau seama ce rau am facut si nu doresc niciunei femei sa treaca prin ce am trecut eu.

    Sper ca experienta mea sa ajute si alte tinere aflate in aceasta situatie. Nu renuntati la copil doar pentru ca asa vrea el. Mai bine renuntati la barbatul de langa voi, care oricum nu va iubeste (din moment ce va pune sa alegeti intre el si copil) si cresteti-va copilul singure. Nu rapiti sanse la viata unui suflet nevinovat!“

    Recente

    Pe acelasi subiect